Anul acesta, filmul românesc pare că le-a avut pe toate. De la palmaresul festivalier al unor filme ca Metronom (premiat la Cannes pentru cea mai bună regie în cadrul secțiunii Un Certain Regard) la fulminantul succes de public a unei comedii ca Teambuilding, 2022 a fost cu siguranță un an bun în primul rând pentru redescoperirea relației cineaștilor cu publicul larg.
În supremația platformelor de streaming, mersul la cinema, o practică și-așa în decădere, a fost contracarată în ultimii ani doar de hype-ul blockbusterelor, pe de o parte, și de rezistența unui public mărunt, dar consecvent, al filmelor de festival, pe de alta. În rest, evoluția mediilor digitale și climatul ultimilor ani ne-au ținut în fața ecranelor de acasă. E drept, am urmărit mai multe filme și seriale în pandemie ca, probabil, oricând altcândva, dar de la gregaritatea tradițională a mersului la cinema, a șaptea artă a devenit aproape exclusiv o practică intimă. Și, în consecință, una comodă.
Însă marea defulare socială, parțială anul trecut și mai deplină anul acesta, a impulsionat industria cinematografică să ne recheme în săli. Și ne-a impulsionat și pe noi să le „mai dăm o șansă” filmelor românești, mai ales acum, când au început să mai adune spectatori. Succesul comediilor cu vloggeri au stârnit apariția unui adevărat gen. De la primul val din 2019-2020 (Miami Bici, 5Gang: Un altfel de Crăciun) la Teambuilding și Mirciulică.
Când râzi în sală alături de străini, mersul la film își recapătă din statutul de odinioară. La fel și mulțimea, care devine mai inofensivă, mai prietenoasă, face parte din același spectacol al tensiunilor care se descarcă, oricare ar fi glumele care îl antrenează. În România, comedia e genul cu adevărat profitabil.
Are potențial și comedia polițistă, care ironizează corupția (mai ales în mediul rural), precum în Oameni de treabă. Garanția succesului o regăsim și în monoloagele din Las Fierbinți specific legate de corupție care au tot fost distribuite pe rețelele sociale. La polul opus, R.M.N., ultima producție a lui Cristian Mungiu, aruncă o privire mult mai sobră și mai pesimistă acestei corupții.
Deși în mod normal a fost finanțat aproape exclusiv prin fonduri de stat, în ultima vreme filmul românesc a devenit inclusiv produsul unor studiouri independente, importând modelul american și, totodată, ținta de a atrage un public cât mai larg și de a genera profit. Ca în cazul Global Records, o casă de discuri care mai nou se implică și în producția de film.
Și mijloacele de finanțare s-au diversificat. Filmul Capra cu trei iezi, care surprinde horror-ul moralist din basmul lui Ion Creangă și îl adaptează unui spațiu fantastic mai puțin exploatat în peisajul cinematografic local, a obținut o parte din finanțare dintr-o campanie de crowdfunding întreprinsă în rândul comunităților de români din SUA.
Un alt thriller ambițios, debutul regizorului Mihai Mincan, Spre nord, este o coproducție cu o distribuție multietnică a cărui acțiune se desfășoară exclusiv la bordul unui vas de marfă transatlantic, unde un român care vrea să ajungă în SUA se infiltrează clandestin. Filmul a avut o primă proiecție în cadrul festivalului Les Filmes des Cannes a Bucarest, unde a obținut premiul publicului. Urmează să intre în cinematografele din țară din martie, anul viitor, promițând o experiență spectaculoasă atipică filmului românesc, chiar dacă nu va întrece nici pe departe succesul unei comedii ca Teambuilding.
În 2023 va continua, pe de o parte trendul comediilor cu vloggeri, vedete și umorul moravurilor românești. Precum în Taximetriștii, adaptarea lui Bogdan Theodor Olteanu după propriul spectacol de teatru. Însă va continua și valul de diversificare experimentală. Tot la anul, urmează să apară și Mammalia, debutul în ficțiune al lui Sebastian Mihăilescu (autorul documentarului Pentru mine tu ești Ceaușescu), despre o odisee suprarealistă (filmată pe peliculă de 16mm) a unui bărbat care visează că își pierde penisul și că îi dispare iubita.
